S-a încheiat un nou sezon moto și, uitându-ne în urmă, vedem ce amintiri am colecționat, ce drumuri virajate am marcat, dar, totodată, și ce ”boboci” entuziaști ni s-au mai alăturat.
Anul acesta, ”Rebel în România” a rugat câțiva prieteni care intenționau să facă școala moto să țină un jurnal al experienței lor de la primele ședințe până la examenul final.
Am vrut ca, prin această formă de prezentare ”la cald” a etapelor parcurse de un pretendent la lumea moto, să ne aducem aminte sau să ne facem o idee despre ce înseamnă acum să îți iei categoria A la școlile moto din România (pentru că nu vorbim doar de cursanți din București). Sigur că a rezultat un material subiectiv, pentru că sunt experiențe trăite și povestite de oameni, dar acestea au, totuși, puncte comune în experiența inițierii în tainele motociclismului pentru noii iubitori de 2 roți.
Unii dintre ei au promovat examenul din prima încercare, alții, nu. Pare surprinzător, dar numărarea seriilor de 8-uri din poligon poate da erori … și nu de la emoții și nici de la capacitatea de a număra, ci, pur și simplu, pentru că nimeni nu le-a explicat cum se numără atunci când schimbi sensul. Au descoperit acest lucru la examen, cu ajutorul polițistului.
Dar luăm aspectele mai importante pe rând și le presărăm cu fragmente din jurnale. Păstrăm anonimatul cursanților și al școlilor. Importante sunt experiențele, în care sigur se regăsesc și alți motocicliști din acest sezon. Cel mai important este să vedem în aceste povești o reflexie a situației actuale a școlilor moto din România și a experienței de cursant.
1. Prima ședință – intrarea în lumea școlii moto
”Reușind să mă echipez singur, fără nicio îndrumare, ies afară să-mi fie explicate regulile de bază ale motociclismului/ motocicletei. Astfel echipat şi așteptând instructajul mă simțeam gata de mers în bătălie. Clar echipamentul de pe mine şi vremea (ploua torenţial) îmi sugerau că despre asta este vorba – o bătălie!”
Așa își începe jurnalul primei ședințe de școală unul dintre ”bobocii” noștri și cam aceasta este senzația pe care o trăiesc mulți.
Avem poligoane pe care se înghesuie câte 7-8 școli. Avem școli care cu greu pot face față numărului de cursanți pe care îi au simultan la o ședință. Nu este rea intenție, cu siguranță, și nici lipsă de implicare, în cele mai multe cazuri, dar cine să mai aibă timp să îți explice cum îți alegi și cum îți pui echipamentul?
Și totuși, este atât de important! Așa ajungi la ședința a cincea și ești întrebat, cu surprindere, de un instructor ”Dar tu mănuși nu porți?!”. Nu porți… pentru că nu ți-a zis nimeni până acum că nu e în regulă să nu le porți. Și așa, cu o cască nepotrivită, o armură care stă strâmb pe tine pentru că nu ai știut să o pui, o pereche de genunchiere care mai rău te încurcă și o cagulă pusă prost, te prezinți la prima ta lecție de poligon, crezând că ești la luptă și nu ai cum să te simți confortabil.
2. Programa urmată și… demoralizarea cursantului
Modul în care fiecare școală alege să predea cursantului elementele esențiale pentru examen este diferit. Unii le iau pe rând și apoi le ”leagă” în traseul complet de examen, spre final. Alții aleg să ceară cursantului încă de la a doua ședință să facă tot traseul (așa cum o putea…) și să aprofundeze pe parcurs ce nu îi iese chiar cum ar trebui (dacă își dă seama cineva de asta).
Iată cum se vede în mintea unui cursant această experiență la a doua şedință:
„Înaintez în scenariul de examen. Îmi sunt explicați toți pașii pe care trebuie să-i urmez pentru secţiunea de poligon a examenului. <<Oook, sunt cam mulți pași…?>> Deja eram într-un disconfort total, ceasul era 13 şi ceva, soarele bătea foarte puternic, iar eu eram transpirat tot, capul mă durea, iar gura îmi era uscată.
Încercam să rețin succesiunea corectă, dar gândurile de-abia mi se mai legau și cu greu mă puteam concentra la ce zice instructorul. După ce am parcurs împreună cu instructorul un “tur virtual” de poligon, ne întoarcem la moto și aud încurajarea instructorului ”hai, să-i dam bice”. <<Mai bine eram biciuit eu.>> – la asta m-am gândit când instructorul m-a bătut încurajator pe umăr.
Totul mergea greu, luam virajele prea larg, nu mă puteam concentra 100%, era un haos. Deja mă pierdusem, adică nu mai eram în stare să mă concentrez pe ce am de făcut şi cum anume trebuie să fac. Totuși, continui cu 8-urile şi schimb sensul când, la un viraj mai larg, din nou mă întâlnesc faţă în faţă cu o altă motocicletă. Era pe linia poligonului, iar eu mai aveam puțin şi ieșeam din poligon. Am pus frână, însă nu am reușit să mai stăpânesc motorul care a căzut. În acel moment eram super dezamăgit şi iritat”.
Nu generalizăm, poate în multe alte cazuri se întâmplă altfel. Poate că instructorii au staţii de comunicații și îi spun live cursantului ce a greșit și ce anume trebuie să facă. Poate că sunt instructori care au grijă să nu fie aglomerație pe traseu. Poate că există instructori care țin cont de faptul că este o școală și nu un câmp de testare a aptitudinilor naturale. Poate că sunt instructori care conștientizează că ceea ce fac ei poate marca existența unui om – fie acum, în școală, fie mai târziu, când va fi pe stradă.
Poate că… așteptăm să ne spuneți că am greșit sau că avem dreptate, dar în realitate ne dorim ca instructorii să citească acest mesaj și poate de la anul se va schimba ceva.
3. Atenția acordată cursanților
Același motiv al aglomerației din poligoane face ca între elevi să fie o reală luptă pentru atenția instructorilor. Este greu să stabilești o vină de o singură parte, dar consecințele sunt grave. Se ajunge, astfel, ca un instructor să îi spună cursantului care tocmai a picat examenul, pentru că nu a știut să numere corect 8-urile, că nu a remarcat această problemă în școală. Nu a avut vreme să îi analizeze cu atenție fiecare segment de poligon, a cronometrat traseul în ansamblu, a văzut că timpul e bun și… s-a ajuns în acest stadiu la examen.
Pare greu de crezut, dar se întâmplă… rar sau nu, se întâmplă ca instructorii să fie depășiți de numărul de erori comise simultan în poligon. Sunt cumva “riscuri acceptate” atunci când ai de ales între a face școala aglomerată sau a amâna școala pentru anul viitor.
A cui este vina? A tuturor și a nimănui… A tuturor, pentru că: este vina elevilor că sunt prea mulţi, dar şi vina şcolilor că acceptă foarte mulţi elevi; este vina instructorilor că sunt de acord să facă compromisuri pentru că trebuie să te programeze la examen, dar şi vina poliției pentru că nu poate organiza mai multe secțiuni de examinare; este vina Ministerului Transporturilor pentru că nu reușeşte să facă ordine. În final, avem motocicliști nepregătiți.
Cine face primul pas? Dacă ne uităm la sistemul de școlarizare moto “de afară”, poate că soluția ar fi un preț adecvat, astfel încât să ai atâția elevi cât poți „duce” – adică numărul potrivit în aşa fel încât să îi dai atenție fiecăruia. Ai un preț corect care îți permite un serviciu corect, fără compromisuri.
4. Compromisuri…
Aceeași lipsă de timp și de spațiu pune instructorii în situația de a face compromisuri. Spre exemplu, unii dintre cursanți merg prima dată cu pasager chiar cu un alt coleg de același nivel de experiență. Orice motociclist poate confirma cât este de important să ai un pasager care știe să stea astfel încât să nu te încurce, ce să mai spunem de primele manevre efectuate cu pasager. Se pare, însă, că instructorii nu au mereu timp să fie pasageri pentru fiecare dintre cursanții lor. Este un compromis ale cărui efecte nu știm cine le poate cântări cel mai bine.
Într-un poligon supra-aglomerat este greu să profiți de tot timpul alocat unei ședințe și atunci ai și zile cum este cea descrisă mai jos:
”Era atât de aglomerat poligonul încât nu puteam să fac slalomuri printre jaloane, erau prea multe motociclete care mergeau încet şi eu ajungeam mereu în spatele lor pentru că, şi cu a întâia, eu reușeam să merg mai repede în relanti decât un 125 în a doua tot la relanti. Aşadar, a fost incomod lucrul acesta, de a nu putea merge relaxat cu motorul în poligon. După turele de încălzire, care sunt nelipsite, am fost pus să fac traseul de examen în poligon. Eram puțin emoționat pentru că, inițial, nici nu reușisem să fac o încălzire de 8-uri, era prea aglomerat peste tot şi deja erau alţi cursanţi înaintea mea, aşteptând la zona unde se fac 8-uri.”
5. Jungla traficului
”La scurt timp apare şi el (n.r. instructorul) echipat. M-am urcat pe motor şi am așteptat să se urce și el. Doamne, cât s-a lăsat motorul, cât de greu era, ce diferență… M-am temut puțin, pentru că senzația era foarte ciudată. Când am mers cu pasager (şi a fost doar o singură dată, în poligon) am avut în spate o tipă subțirică, care se simțea ca un rucsac. Acum era altă poveste: parcă aveam ghiozdanul de drumeție în spate şi în el căram saci de ciment.”
De prea puține ori prima ședință este altceva decât o sperietură zdravănă pentru cursant. Abia acolo își dă seama că toată încrederea dobândită în poligon pălește în fața senzațiilor din traficul real. Instructorii de trafic au, probabil, cea mai grea misiune: să aibă grijă de viața elevului şi de a lor, să nu îl demoralizeze pe acesta, dar, totodată, să îndrepte toate deprinderile proaste din poligon care nu au fost sesizate la cursuri din lipsă de…timp și de disponibilitate a colegilor.
Școala moto este o experiență intensă. O confirmă toți cei care au trăit-o. Pentru o lună, două sau chiar mai mult, toată viața ta se învârte în jurul lecțiilor de moto – cu reușitele și încercările lor. Responsabilitatea instructorilor este imensă. Viața unor viitori motocicliști depinde de modul în care pot ei să îşi facă treaba. Probleme sunt încă multe, dar, cu implicarea unor oameni cu vocație, care înțeleg că meseria de instructor moto este mai mult decât un loc de muncă, lucrurile se pot îmbunătăți.
Și, ca să încheiem cu un zâmbet, vă spunem că, probabil, munca instructorilor ar fi mult mai amuzantă dacă ar ști ce este în mintea cursanților la diverse manevre învățate.
Iată, spre exemplu, cum vede un elev momentul în care i se explică ridicarea motocicletei.
”Plin de adrenalină şi de testosteron, i-am zis că da, pot să-l ridic singur. Astfel, m-am poziționat cu spatele la motor şi am coborât în poziție de genuflexiune, am împins fundul în șaua motorului şi, cu mâna dreaptă, am apucat ghidonul, iar cu stânga cadrul de sprijin pentru pasager. M-am ridicat ca un adevărat spartan care cară bestia pe care tocmai a răpus-o. Instructorul era lângă mine şi venise în faţa motocicletei, nu știu dacă a pus şi el mâna pe motocicletă, însă mie mi s-a părut că doar a fost acolo pentru a se asigura că nu cumva o arunc pe dreapta sau nu vine din nou peste mine. A fost ca tipul ăla de la sală căruia îi ceri să-ţi stea în spate atunci când faci bench press.”
Într-un final, ajungi să ai în mână bucata de plastic mult dorită. Toate chinurile din ultimele luni se disipează. Încep grijile alegerii primei motociclete și apoi ale primelor drumuri. Vei continua cu emoțiile primului drum mai lung, primei ieșiri cu prietenii, ale primei ploi, ale primei zile de frig… Tocmai ai deschis o ușă către multe prime experiențe. Nu vor fi toate plăcute, dar îți dorim să treci peste toate pentru a ajunge și tu să povestești începătorilor ce să facă și cum era pe vremea când ai făcut tu școala.
